Impresii de călătorie

11 noiembrie, 2020

Impresii de undeva…cândva în primăvara anului 2019

Urcarea la cer

„Toți oamenii se nasc să ajungă Sfinți. Altfel, Dumnezeu ar fi cinic!”

Pr. Valerian

Cărarea urcă șerpuitoare printre copaci. Colbul se ridică la fiecare pas. La intervale timp neregulate câte o picătură de transpirație strânge câteva fire de praf într-o minusculă bilă de noroi…

Urcăm tăcuți, liniștea miezului zilei fiind întreruptă doar de câte-un tril de pasăre. Cip, cirip! Nicio adiere de vânt. Tronc, tronc, pașii ne poartă spre înălțimi. Avem în spate rucsacii, niște epigonice greutăți cristice. Spre deosebire de EL, noi ne mai oprim să ne tragem sufletul și să bem apă.

Impresii: Deodată, după un colț, priveliștea se schimbă. Apare creasta pietroasă și pleșuvă luminată de soarele amiezii. Urmele trecerii măgărușilor ne spun că suntem pe drumul cel bun. Nu se mai termină urcușul acesta!

Încet, încet, soarele se ivește de după copaci, panta devine lină, cărarea se lărgește iar vederea ni se oprește pe bocșele ridicate de călugări, să le fie drept zidire atunci când dă frigul cu sec. Miroase a fân, a liniște și a spirit viu.

Doamne-ajută, am ajuns! Am făcut primul pas.

Liniștea nevoinței

”Cuvântul scris pune în ordine lumea.”

Evgheni Vodolazkin – Laur

Un strigăt mut se desprinde din mintea profanului urcat la cele sfinte: unde e? Iar răspunsul cade ca un trăsnet: e la liniște, nu cred că îl puteți vedea. Întâlnirea cu Dumnezeu necesită răbdare. Timpul nu este o referință atunci când vorbim de EL.

Avem timp.

Timp de reflecție, de rugăciune, de eliberare a gândurilor din închisoarea socială.

Avem timp.

Și suntem liberi: zice-se că internetul ar trebui folosit ca și un stilou: deschizi, scrii, semnezi și apoi îl pui la loc. Altfel se transformă într-un câine rău care mușcă. Mușcă din timpul tău, din mintea ta, din tine. Până să ne dăm seama de asta suntem mutilați. Mulți mutilați.

Impresii: Spre seară doar liniștea mai răzbătea dinspre vale…Luceafărul era prezent la întâlnirea cu noaptea.

Încă o zi. E dimineață și doar rândunelele agită aerul. Câteva picături de rouă pe firele de iarbă strălucesc în lumina zorilor. Astăzi coboară. Ne-a dat de veste că vine. Noroc, întâmplare sau minune. Poate niciuna din ele, doar energia urcării.

Scara este pregătită, dar cei ce vor urca sunt încă la școală: cea a științei urcării. De urcat urci, până ce Unul de Sus te apucă de ciuf și te trage Acolo.

Sunt tuns: big problem.

Zbuciumul speranței.

„În lume ai parte de ispite. Aici sus, vine Diavolul în persoană.”

Pr. Valerian

Sus este nevoință. Jos este ispită. Suntem situați între nevoința ispitei și ispita nevoinței.

Pare filosofic.

Cu cât nevoința prin liniște și rugăciune crește, cu atât ispita devine mai atrăgătoare. Cu cât ispita este oriunde în jurul nostru, cu atât puterea nevoinței crește.

Impresii: El ne spune că doar acolo, în afara liniștii, puterea de a ne mântui este maximă. Suntem stimulați zilnic de a face față unor situații care necesită atât de multă smerenie, încât aceasta ne transformă. Acceptarea noastră în fața ispitei. Atunci când mă accept așa cum sunt, însoțit de rezultatele acțiunilor mele, doar atunci sunt EU. Asta înseamnă pași pe calea mântuirii.

Cel de acolo de sus, stând la liniște ne mărturisește că poate deveni mândru. A posti, a fi izolat, a te ruga în frig, a tăcea, a fi în ascultare, a nu avea rețea, TV, apă caldă.

Nevoință.

Uneori o practicăm și noi aici. Ispita este de a nu le-o dezvălui semenilor. Dezvăluirea înseamnă pierderea tainei. Înseamnă că ispita te-a învins. Și o iei de la capăt. Te ridici și lupți cu tine: asta e calea spre mântuire.

Scoborârea în inimă

Zice El: de multe ori, ne coborâm mintea în inimă și în acest fel ne blocăm calea simțirii și conexiunii cu EL. Căci intelectualizăm și conceptualizăm orice de pe acest pământ: vrem dovezi, vrem minuni, vrem fapte. Credința, zice El, înseamnă lipsa evidențelor. Doar crezi. Crezi că ești, crezi că poți, crezi. Poți să lași lucrurile să se întâmple sau le poți bloca cu mintea.

Impresii: Vine vremea despărțirii. Nu vrem, nu prea ne place însă acesta este cursul firesc. Începem coborârea. Nici măcar nu ne-am luat rămas bun, dar parcă e prima dată când uităm?… Drumul pare mult mai scurt, iar temperatura crește cu fiecare colț de pădure pe care îl lăsăm în urmă. Trăim într-un miraj al percepțiilor.

Coborâm. Cei din spate ne văd din ce în ce mai mici. Suntem din ce în ce mai mici, doar noi ne vedem mari. Atunci când vom crede îndeajuns că suntem mici, de abia atunci sunt șanse de a se împlini profeția: ”Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ, pământesc este şi de pe pământ grăieşte”.(Ev. Ioan 3:31)

Avem nevoie de sus. Până atunci, luptăm să ne scoatem mintea din inimă și să ne bucurăm de fiecare zi.